Litaratura japoneza moderna

Literatura japoneză moderna şi contemporană (de la sfârşitul secolului al XIX până în prezent)
Era Meiji marchează redeschiderea Japoniei către Vest şi o perioadă de rapidă dezvoltare industrială. Shiga Naoya, aşa numitul "zeu al romanului" şi Mori Ogai au avut un rol fundamental în adoptarea şi adaptarea convenţiilor literare şi tehnicilor literare vestice. Natsume Soseki, ce a scris câteva romane extrem de faimoase între care Botchan şi Kokoro (1914), şi Akutagawa Ryunosuke, cunoscut pentru povestirile sale cu subiecte istorice se numără printre autorii cei mai cunoscuţi ai acestei epoci extrem de turbulente.
Ozaki Koyo, Izumi Kyoka, şi Higuchi Ichiyo reprezintă o familie de scriitori al căror stil se întoarce spre literatura japoneză timpurie. Literatura publicată în timpul războiului a dat doi autori notabili pentru poveştile de dragoste şi senzualitatea limbajului şi anume în operele lui Tanizaki Junichiro şi ale primului laureat japonez al premiului Nobel pentru literatură, Kawabata Yasunari.
Înfrângerea Japoniei la finele celui de al Doilea Razboi Mondial a avut un impact semnificativ asupra scriitorilor japonezi. A urmat o perioadă în care literatura a devenit pesimistă, şi a exprimat pierderea oricarui tel. Un exemplu ar fi romanul lui Dazai Osamu, Soarele care apune, povestea unui soldat care se întoarce din provincia statului fantomă Manchukuo şi nu ştie cum să-şi ia viaţa de la capăt.
Yukio Mishima, foarte cunoscut pentru scrierile sale nihiliste şi care a comis un suicid prin seppuku, a inceput să scrie în perioada de după război.
Abe Kobo, care a scris literatură fantastică cum ar fi Femeia nisipurilor (1960) şi Endo Shusaku, cunoscut pentru romanele sale influenţate de Catolicism au devenit celebri dupa război. Oe Kenzaburo, al doilea scriitor japonez care a câştigat premiul Nobel pentru literatură a scris tot acum romanul său, O afacere personală in 1964.
Murakami Haruki este unul dintre cei mai populari şi mai controversaţi autori japonezi ai momentului. Operele sale care depăşesc graniţa strictă dintre genuri au provocat dezbateri aprinse în jurul ideii dacă ele reprezintă literatura adevarată sau pop fiction, Oe Kenzaburo a fost unul dintre criticii cei mai acerbi. Cu toate acestea criticii străini sunt unanimi în a afirma că toate cărţile sale au valoare literară. Romanele sale cele mai cunoscute sunt: Pădurea norvegiană(1987) şi Cronica păsării arc (1994-1995).

Seppuku şi jisatsu în literatura japoneză modernă
Luând în considerare eseul lui Alan Wolfe “De la seppuku la jisatsu: Suicidul ca alegorie naţională”, sinuciderea în literatura japoneză modernă ia două forme distincte. Prima din aceste forme este ritualul tradiţional de sinucidere numit seppuku. Yukio Mishima nu numai că a scris despre seppuku, dar l-a şi realizat. Tipul de sinucidere opus este suicidul modern, intelectual, numit jisatsu. În literatura japoneză, cel mai cunoscut caz din acest tip de sinucidere este comis de Sensei în “Kokoro” (“Zbuciumul inimii”) al lui Natsume Soseki. Jisatsu este rezultatul unei alienări şi a unei fragmentări a societăţii, cauzate de modernizare. Seppuku şi jisatsu sunt două tipuri de suicid diferite, separate de motiv şi modul de realizare, dar cu toate acestea distincţia între ele este neclară, datorită conflictului între modernizare şi moştenirea lăsată de instituţia imperială.
Seppuku
Actul seppuku constă în inserarea tăişului sabiei în stomac, apoi persoana care înfăptuieşte această sinucidere, continuă prin tăierea de-a lungul abdomenului. Actul este dus la sfârşit după ce o persoană care asistă acest act, termină sinuciderea prin tăierea capului celui care se sinucide. Seppuku este o ceremonie sacră care îşi are rădăcinile în perioada antică a Japoniei şi care a rămas rezervată doar clasei privilegiate a samurailor. Când un conducător murea, subordonaţii acestuia îl urmau prin seppuku pentru a-şi dovedi loialitatea şi demnitatea. Seppuku mai era folosit şi ca mijloc de corectare a unei greşeli printr-o moarte onorabilă.
În Japonia modernă, actul de sinucidere a căpătat noi forme şi înţelesuri. Actul seppuku din opera modernă a căpătat o trăsătură anti-modernă, evidenţiată de personajele literare ale lui Yukio Mishima şi de propria sa sinucidere teatrală.
Seppuku în societatea japoneză a culminat la sfârşitul perioadei Meiji, când generalul Nogi Maresuke şi soţia sa s-au sinucis, după moartea împăratului Meiji, în 1912. Pentru generalul Nogi, seppuku nu a însemnat doar urmarea stăpânului în moarte, ci şi o cale de a-şi recăpăta onoarea, pe care el credea că o pierduse o dată cu pierderea războiului Seinan. În vreme ce acest exemplu de seppuku prezintă actul în esenţa lui, modernizarea Japoniei a încurcat interpretarea şi înţelesurile acestor acte rituale. De exemplu, Ogai, în lucrarea sa din 1914 “Incidentul de la Sakai” descrie un act de seppuku realizat în grup, în 1868, în faţa unui consul francez, în semn de compensaţie pentru un incident ambiguu care s-a soldat cu moartea a 16 soldaţi francezi. Realizarea foarte naturală a actului, descrisă de Ogai, i-a tulburat pe martorii francezi atât de mult încât aceştia au luat-o imediat la fugă spre port. În acest caz, seppuku este mai mult decât o moarte onorabilă, este totodată un mod de a afirma autoritatea japoneză asupra Occidentului nou întâlnit.
În 1970, sinuciderea dramatică a lui Mishima a imitat acest ritual antic. La fel ca personajul principal din romanul său “Patriotism”, Mishima foloseşte seppuku pentru a prezenta fără ezitare naţionalismul şi loialitatea sa faţă de sistemul imperial. Actul seppuku al lui Mishima a expus o dorinţă covârşitoare de a controla viaţa şi moartea, care se asemăna cu încrederea sa în superioritatea militară. Stilul de viaţă milităresc al lui Mishima este evidenţiat de faptul că a trimis la timp editurii ultima parte a romanului său, “Marea Fertilităţii” în ziua în care şi-a făcut seppuku. Actul său de seppuku a fost încărcat cu afecţiunea sa pentru reînvierea unui ideal romanticizat al samurailor. Prin această demonstraţie, Mishima spera ca Japonia să recunoască romanticismul martiriului său şi să se întoarcă la vechiile tradiţii. Deşi societatea japoneză a respins actul seppuku al lui Mishima considerându-l o ruşine, Occidentul a fost mai mult decât binevoitor în a-l accepta pe Mishima ca reprezentant al adevăratului spirit al societăţii japoneze. Acest lucru pare a se datora concepţiei Occidentului că Japonia ar fi caracterizată de nostalgia unui stil de viaţă al trecutului idilic, şi nu ar primi bine procesul de modernizare.
Spre deosebire de stilul de viaţă al lui Mishima, personajul principal din “Confesiunea unei măşti” suferă din cauză că nu poate controla evenimentele din viaţa sa. Deşi se aseamănă cu Mishima prin pasiunea sa pentru sânge şi masculinitate, protagonistul romanului nu împărtăşeşte devotamentul lui Mishima pentru ordinea sistematică. Chiar atunci când se referă la moarte, personajul principal spune: “nu este nevoie să fac chiar eu asemenea acţiuni decisive, din moment ce sunt înconjurat de o recoltă bogată de moduri de a muri - moarte într-un raid aerian, moarte la locul de muncă, moarte în serviciul militar, moarte pe câmpul de luptă...un criminal care a fost condamnat la moarte nu se sinucide”. Toate scenele de moarte pe care protagonistul din “Confesiunea unei măşti” şi le imaginează, sunt scene în care personajul nu are control asupra morţii sale, deşi el aşteaptă cu nerăbdare orice rău care i-ar putea ieşi în cale. Dorinţa personajului de a muri nu este ghidată de nici un sentiment de înstrăinare modernă, ci de dorinţa de sânge şi violenţă şi de credinţă că acest lucru este romantic.
Jisatsu
În “Kokoro” (“Zbuciumul inimii”) al lui Natsume Soseki, sinuciderea este prezentată într-o altă formă, numită jisatsu. În “Kokoro”, primul jisatsu aparţine prietenului lui Sensei, K. Procesul morţii sale constă în sinuciderea acestuia, singur într-o cameră, prin tăierea unei artere. Acest act se deosebeşte de seppuku prin faptul câ în primul caz moartea este instantanee, în vreme ce seppuku este extrem de dureros şi de lungă durată. Motivul lui K. pentru actul său de jisatsu este diferit de cel al lui Mishima sau al lui Nogi pentru actul lor de seppuku. Rândurile lăsate de K. prezintă ca motiv pentru actul comis faptul că el nu ar fi reuşit să devină niciodată ceea ce dorea. Astfel moartea sa dă de înţeles că nu deţinea controlul asupra vieţii sale. Sinuciderea lui Sensei din “Kokoro” este oarecum diferită pentru că ea urmează moartea împăratului Meiji şi seppukul generalului Nogi. Sensei crede că aparţine aceleiaşi epoci a împăratului Meiji şi a generalului Nogi, însă moartea sa nu este junshi, ci se datorează sentimentului de disperare în urma morţii celor doi. Sensei nu simte nici un fel de obligaţie faţă de naţiune şi nici nu crede că îşi va recăpăta onoarea prin moarte. Motivul lui Sensei vine dintr-un sentiment de pierdere, asociat cu sfârşitul epocii sale, epoca Meiji. Către sfârşitul scrisorii sale, Sensei se adresează studentului: “Poate că nu vei înţelege pe deplin de ce mor, aşa cum nici eu nu înţeleg pe deplin sinuciderea generalului Nogi. Tu şi eu aparţinem unor epoci diferite...” Sensei se referă aici la sentimentul de pierdere pe care l-au avut doar aceia care au trecut prin demistificarea împăratului.
Concluzii
Seppuku şi jisatsu sunt două modalităţi de a ajunge la acelaşi sfârşit. În societatea modernă, seppuku reprezintă o dorinţă anti-modernistă de a se întoarce la trecut. Jisatsu este sinuciderea trans-culturală care rezultă din însingurarea faţă de societatea modernă. În societatea japoneză, acest sentiment de însingurare îşi poate avea rădăcina în moartea împăratului şi pierderea ulterioară a unui centru cultural.