Literatura japoneza traditionala

Literatura japoneză are o istorie de aproape două milenii. Primele opere au fost puternic influenţate de literatura chineză, insa Japonia şi-a dezvoltat cu repeziciune propriul stil aparte. Odată cu deschiderea porţilor Japoniei către Occident, în secolul al XIX-lea, a pătruns în spaţiul nipon şi literatura occidentală, care a exercitat o influenţă masivă asupra scriitorilor japonezi, influenţă ce continuă până în zilele noastre. Cu toate că literatura japoneză şi autorii japonezi sunt mai puţin cunoscuţi în Occident, Japonia are o tradiţie literară bogată şi îndelungată. Literatura japoneză se citeşte cel mai bine în original, diferenţele lingvistice şi culturale sunt extrem de importante şi cuvintele sau expresiile japoneze nu sunt uşor de tradus.
O foarte scurtă istorie
În prezent se poartă o dezbatere intensă pe tema periodizării literaturii japoneze. În linii mari, literatura japoneză poate fi totuşi împărţită în perioada antică, medievală şi modernă.
Literatura antică
După introducerea alfabetului kanji (漢字, lit. "caractere chinezeşti) din continentul asiatic, scrisul a devenit posibil pentru că nu a existat nici un sistem nativ de scriere. Din acest motiv s-a pornit de la limba chineză clasică; mai târziu caracterele ei au fost adaptate pentru scrierea japoneză şi s-a format man'yōgana, prima formă de kana, adică de scriere silabică. Operele create în era Nara includ Kojiki (712: o istorie pe jumătate adevărată, pe jumătate mitologică a Japoniei), Nihonshoki (720: o cronică ceva mai acurată în privinţa adevărului istoric decât Kojiki), şi Man'yōshū (759: o antologie de poezie). Limba folosită în aceste opere diferă semnificativ de cea din perioadele următoare şi în privinţa gramaticii şi în cea a fonologiei.
Literatura clasică (Secolul VIII – Secolul XII)
Literatura clasică japoneză se referă la cea produsă în era Heian, care poate fi considerată o eră a lui Pericle pentru cultura japoneză, o periodă de înflorire a artei şi literaturii. Povestea lui Genji (începutul secolului al unsprezecelea) de Murasaki Shikibu e considerată capodopera ficţiunii Heian şi unul dintre primele romane. Alte opere importante sunt antologia de poezie waka Kokin Wakashu (905), şi Makura no Soshiki (990), ultima scrisă de rivala lui Murasaki Shikibu, Sei Shonagon, un jurnal tratând viaţa, iubirile, şi timpul liber de la Curtea Imperială.
Poemul tip iroha a început să fie scris de acum şi a devenit standardul pentru ordinea din katakana şi hiragana până la reformele din secolul al nouăsprezecelea în era reformelor Meiji.
În această perioadă curtea imperială şi înalta aristocraţie i-au patronat pe poeţi. Aceştia nu trăiau din scris, nu erau profesionişti, ci curteni sau doamne de la curte.
Literatura medievală (Secolul XIII - Secolul XVI)
O perioadă a războiului civil a răvăşit Japonia şi tocmai această epocă este reprezentată în Heike Monogatari (1371). Povestea e de fapt istoria luptei dintre două clanuri, Minamoto şi Taira care doresc să preia controlul Japoniei la sfârşitul secolului al doisprezecelea. Alte opere importante ale perioadei sunt Hōjōki a lui Kamo no Chōmei (1212) şi Tsurezuregusa a lui Yoshida Kenko (1331).
Scrierea japoneză cu un amestec de alfabete kanji şi kana de astăzi işi are originea acum. Literatura acestei perioade poartă influenţele budismului şi eticii Zen exercitate asupra clasei în emergenţă a samurailor. Operele din această eră sunt adevărate incursiuni în lumea raporturilor dintre viaţă şi moarte sau exprimă remuşcările în urma comiterii unor crime.
Alte genuri aparute acum sunt poezia colectivă renga şi teatrul no. Amândouă s-au dezvoltat rapid la jumătatea secolului al patrusprezecelea, în era Muromachi timpurie.
Literatura japoneză pre modernă (secolul XVII - jumătatea secolului XIX)
Literatura din această eră a fost scrisă în timpul erei paşnice a dominaţiei familiei shogunilor Tokugawa (cunoscută sub numele de era Edo). Datorită creşterii cerererii de cultură din partea clasei mijlocii şi a creşterii ca pondere a clasei muncitoare în noua capitală Edo (numele său modern e Tokio), s-au dezvoltat forme noi ale dramelor populare care au condus apoi la apariţia teatrului kabuki.
Joruri-ul şi dramaturgul kabukiChikamatsu Monzaemon a devenit extrem de popular la sfârşitul secolului al şaptesprezecelea. Matsuo Bashō, cel mai cunoscut pentru că a compus Oku no Hosomichi (奥の細道, 1702: un jurnal de călătorie, Drumul îngust spre Oku) este considerat cel mai mare autor de haiku.
Multe genuri literare îşi fac debutul acum în era Edo, şi ajută la ridicarea procentului celor care ştiu să scrie şi să citească la peste 90% şi la creşterea unui sistem de librării publice. Ihara Saikaku se spune că ar fi dat naştere conştiinţei moderne de romancier în Japonia.
Jippensha Ikku (十返舎一九) a scris Tokaido chuhizakurige (東海道中膝栗毛), un amestec de jurnal de călătorie şi comedie. Ueda Akinari a iniţiat tradiţia modernă a ficţiunilor trăznite în Japonia prin Ugetsu Monogatari, în timp ce Kyokutei Bakin a scris extrem de populara poveste de dragoste fantastică Nanso Satomi Hakkenden (南総里見八犬伝).


Santō Kyōden a scris povestiri despre homosexuali pâna când acestea au fost interzise prin edictul Kansei. Genul includea povestiri horror, drame poliţiste, moralităţi, comedii, şi uneori chiar literatură pornografică însoţite de gravuri colorate inclusiv yomihon, diferite zōshi, şi cărţi ieftine.