La fel ca în multe alte state ale lumii, şi impunătoarea societate japoneză se confruntă cu existenţa mafiei. Ceea ce poartă numele de “Yakuza”（やくざ）, manifestarea acestui fenomen, oarecum similară cu bine-cunoscuta “Cosa Nostra”, reprezintă însă un teritoriu mult mai profund, având reminiscenţe din cultura şi mentalitatea niponă timpurie şi strânse legături cu codul Bushido.
Nu se cunoaşte o origine exactă a organizaţiilor criminale japoneze deoarece acestea s-au dezvoltat în general din mai mulţi constituenţi ai societăţii tradiţionale. Una dintre teoriile care încearcă să explice originile grupărilor de acest fel trimite la nişte personaje marcante din îndepărtatul secol XVI, şi anume la foştii samurai rămaşi fără stăpan, numiti “ronin”（浪人）. Printre aceştia existau persoane ce purtau denumirea de “kabukimono” (cei nebuni – 歌舞伎者) sau “hatamoto yakko” (servitori ai shogunului – 旗者奴), persoane care se îmbrăcau foarte ciudat, vorbeau o japoneză vulgară şi purtau săbii foarte lungi, hărţuind oameni obişnuiţi pentru propriul amuzament.
Altă teorie spune că unii dintre predecesorii grupărilor Yakuza sunt asa numiţii “machiyakko” (servitorii oraşului – 町奴). Însă, şi în aceste grupuri se aflau deseori ronini, deoarece acestia aveau drept de posesie a sabiei.
Strămoşii celor mai moderne grupări yakuza se pot împărţi însă în două tipuri:ばくと (bakuto – jucători de jocuri de noroc) şi 的屋 （tekiya – neguţători ambulanţi）. Aceste două grupuri au luat naştere în jurul secolului al XVIII-lea. Însă, până în ziua de astăzi membrii Yakuza s-au diversificat foarte mult. În ceea ce priveşte termenul “tekiya”, acesta îi desemnează pe cei care făceau parte din cele mai joase comunităţi din
Edo. Cu timpul au devenit adevărate organizaţii recunoscute de către guvern, iar fondatorilor li s-a dat dreptul de a purta o sabie. “Bakuto” erau însă de un rang şi mai scăzut, deoarece jocurile de noroc erau complet ilegale. S-au deschis case de pariuri în care lucrau numai cei din grupare, pentru menţinerea securităţii. Nu este de mirare faptul că numele “Yakuza” însuşi provine de la un joc de cărţi. Ya-ku-za înseamnă ad litteram 8-9-3. Aceasta reprezenta cea mai proastă mână la jocul de cărţi numit “Oicho-kabu” (joc ce cărti asemănător cu “blackjack”-ul). Numai un jucător foarte iscusit putea juca această pereche în favoarea sa.
Alt tip de membrii Yakuza este constituit din aşa-numiţii “gurentai” (愚連隊)[1], aceştia din urmă au dat însă naştere fenomenului “boryokudan” (grupuri instigatoare la violenţă). Apartenenţa lor la tradiţionalele grupări Yakuza este foarte discutabilă. Însă merită pomenite, deoarece o mare parte dintre aceste grupuri au devenit “uyoku” (ultra-naţionalişti)[2]. Cel mai faimos grup postbelic este “kokuryukai” (Societatea Dragonului Negru)[3]. Structura adoptată în grupările japoneze Yakuza se bazează, încă de timpuriu, pe sistemul tradiţional ierarhic “oyabun-kobun” (親分―子分 / părinte-copil). Sistemul este atent studiat de către Ishino Iwao. Autorul vorbeşte despre acest fenomen ca fiind o adevărată instituţie, în care persoanele care nu sunt rude de sânge se angajează şi îşi asumă responsabilităţi şi obligaţii asemenea unor membri ai unei familii. Ishino Iwao [4] explică în ce fel această relaţie diferă de una de rudenie biologică. Într-o relaţie dintre nişte rude de sânge se mizează pe înrudirea necondiţionată, în vreme ce în tipul de relaţie oyabun – kobun se mizează pe avantajele pe care le pot avea ambii membri implicaţi. După cum se poate observa, oyabun – kobun este o relaţie de tip bilateral, implicând doi membri care nu au acelaşi statut, şi care pot fi reprezentaţi astfel: oyabun (părintele) poate fi unul singur şi kobun (fiul), care poate fi reprezentat de mai mulţi constituenţi. În articolul său, Ishino face distincţia între mai multe tipuri de înrudire, dintre care cea mai importantă pentru înţelegerea structurii adoptate de către gruparile Yakuza este pseudo-înrudirea. Astfel defineşte acesta relaţia de tip oyabun – kobun, ca fiind o pseudo-înrudire. O reprezentare şi exemplificare pentru buna înţelegere a acestui concept este relaţia dintre maestru şi discipol, cea dintre naşi şi fini, dintre maica stareţă şi cele supuse ei. Aceste exemplificări întocmite de către Ishino se bazează în totalitate pe o ideologie religioasă, măcar că există şi alte tipuri de ideologii pe care se pot concretiza astfel de “înrudiri”. Spre exemplu, o atfel de pseudo-înrudire poate fi întâlnită şi între un manager de companie şi subalternii săi. Aceste concept este de asemenea foarte important pentru ştiinţa managerială, dezvoltată de către companiile japoneze. Similar modelului religios concretizat propus de Ishino, se manifestă şi modelul din grupările Yakuza, însa de această dată cuprinzănd o altă ideologie, cea a războnicilor, prezentată în Codul samurailor – “Bushido”.
Această relaţie de reciprocitate dă structura majorităţii grupurilor formate în societatea japoneză, în mai toate domeniile de activitate[5]. În aceste grupuri foarte important este conceptul de “ierarhie” care are o mare pondere în buna desfăşurare a activităţilor unui grup şi cu precădere în instalarea conceptului “oyabun – kobun”. În consecinţă, sistemul de construcţie pe care un grup se bazează porneşte de la un constituent care reprezintă puterea absolută, aflându-se în fruntea tuturor, şi merge către constituentul cu un statut mai scăzut, cei doi având o relaţie reciprocă, cu o ideologie comună.
Relaţia de tip oyabun – kobun are drept complinitor relaţia “senpai – kohai” <[6](senior-junior), relaţie foarte bine reprezentată în cadrul instituţiilor de învăţământ şi cele culturale, cum ar fi cluburile de arte marţiale [7]. Pecetuirea relaţiei de acest tip se realizează printr-un ritual comun: împărţirea unei cupe de sake, astfel sigilându-se o nouă relaţie de înfrăţire între membri Yakuza sau chiar între mai multe grupări de acelaşi fel.
Conform volumului lui Peter B. E. Hill [8] modelul unei structuri Yakuza are în frunte un Oyabun sau Kumicho (şeful grupului). Urmărind în continuare acest model, putem avea de a face cu mai muţi consilieri (Shingi-in) sau consultanţi (Komon) ai şefului suprem. În subordinea şefului urmeaza o căpetenie secundă, numită “Waka-gashira”, el comandând subgrupe mai mici ale întregului clan, niciodată însă întregul clan. Cel aflat sub conducerea acestuia este “Saiko-kanbu” (sau “Daikanbu”) care îi are la rândul lui drept secundanţi pe cei numiţi “Kanbu” (administratori). Kanbu preiau conducerea celor numiţi “Kumi-in”, care se ocupă cu “munca de jos” a organizaţiei. O astfel de organizaţie poartă numele de “Kumi” (grup, clasă, ramură).
Reminiscenţele pentru care titlul lucrării de faţă pledează se pot regăsi printre paginile codului Bushido, conceptul “Oyabun – Kobun” tratat mai sus având la bază virtuţi foarte importante descrise pe îndelete printre învăţăturile codului.
Prima dintre acestea este aşa-numita “giri” (義理), tradusă drept “adevăratul motiv”, care are sensul de “datorie”. Este vorba despre datoria pe care orice om o are faţă de superiorii lui, faţă de părinţi, faţă de societatea şi grupurile în care trăim. Astfel, orice Kobun are obligaţia de a-şi respecta îndatoririle pe care la are faţă de părintele (stăpânul) său, Oyabun.
Însă această relaţie fiind reciprocă, din partea Oyabun, de această dată, pleacă o nouă virtute, “jin” (仁), care, deşi poate fi tradusă prin “bunăvoinţă”, acesta din urmă este totuşi un termen care pierde anumite conotaţii, ajungându-se la neînţelegerea deplină a implicaţiilor acestei virtuţi. Codul Bushido [9] însă explică detaliat ceea ce presupune această virtute, şi anume, afecţiunea, simpatia, mila şi dragostea pentru oamenii din jur, acestea enumerate fiind considerate nişte virtuţi supreme.
Tokyo, 1998Împreună, cele două virtuţi mai sunt numite şi “Jingi” (仁義) şi denumesc relaţia reciprocă dintre Oyabun şi Kobun.O altă virtute cu o mare importanţă în relaţiile din cadrul grupărilor Yakuza este “Chugi”(忠義). Aceasca este o virtute care presupune loialitatea faţă de stăpân, este un concept care include în înţelesul său şi “giri”. Loialitatea este o datorie faţă de stăpân prin excelenţă. Autorul codului “Bushido” asemuieşte această datorie a loialităţii unui omagiu adus stăpânului. Pentru acesta loialitatea ţine de ceea ce se numeşte cavalerie.Pentru buna funcţionare a unui grup de tipul “Oyabun-Kobun”, membrii trebuie să ţină seama şi de “Yuki” (勇気), curajul. Capitolul din “Bushido” care vorbeşte despre această virtute se numeşte “Curajul, spirit al îndrăznelii şi al îndurării”. Autorul îl citează pe Confucius pentru a explica termenul de “curaj” şi concluzionează: “Curajul înseamnă să faci ceea ce este drept.”
Pentru samurai onoarea reprezenta totul. Onoarea însemna reputaţie. Poate părea greu de crezut că şi virtutea numită “meiyo” (名誉 / onoare) poate fi regăsită printre cele păstrate şi de grupările Yakuza, însă nu numai că are o mare importanţă, dar a dat şi naştere, alături de virtuţile deja expuse, unui fenomen care simbolizează moartea celui dezonorat, în numele pocăinţei sincere în faţa stăpânului faţă de care s-a greşit. Este vorba despre “Yubitsume” (指詰め) sau tăierea degetului mic, un ritual specific mafiei japoneze. Se pare că acest ritual îşi are originile încă din vremea bakuto, când un învins care nu-şi putea plăti o datorie, îi aduce în schimb învingătorului prima parte a degetului său mic. Acest lucru echivala cu înapoierea sumei pierdute la jocul de cărţi. Ca urmare a acestui act, învinsul nu mai putea să mânuiască sabia îndeajuns de bine şi, automat, era mai slab în luptă. Pe măsură ce aceeaşi persoană aducea mai multe ofense superiorului său, ajungea într-un final să rămână în totalitate fără deget. Acest ritual se desfăşura pe o bucată de ţesătură foarte curată, cu mâna aşezată cu palma in jos. Tăierea se producea cu un cuţit foarte bine ascuţit, numit “tanto”. Apoi, partea tăiată din deget se înfăşoară în acea ţesătură şi se înmânează pachetul şefului. În unele cazuri, şi persoanelor excluse din Yakuza li se poate cere să execute acest act. Dacă şeful suprem nu este mulţumit doar cu acest ritual, se poate ajunge până la sinucidere, sub semnul curăţirii onoarei pătate şi spre iertarea celui ce a greşit.
Onoarea, cea pentru a cărei curăţiri s-a ajuns la un astfel de ritual, care simbolizează chiar sinuciderea atât de frecvrentă printre samurai, s-a născut din teama de cădere în dizgraţie. Japonezii au avut întotdeauna grijă de imagine şi de reputaţie. Un lucru important, păstrat încă din străbuni este cel de a ţine mai presus onoarea stăpânului decât onoarea proprie. Despre sentimentul morţii onorabile vorbeşte şi autorul “Hagakure” (Cartea Samurailor) [10] pe îndelete. Conform acestui autor, tot o ruşine sau o laşitate este şi traiul vieţii fără de ţel.
“Reigi” (礼儀) sau politeţea este în viziunea Bushido o valoare slabă atunci când adevăratul ei scop nu este înţeles, însă când este respectată în măsura în care trebuie, se vrea a fi pe acelaşi nivel cu dragostea, deoarece aceasta “suferă îndelung şi este nobil㔺i “nu este provocată cu uşurinţă” [11]. Această virtute presupune cunoaşterea deplină şi respectarea a ceea ce noi numim “bunele maniere”. În opinia autorului, secretul acestei virtuţi stă în a face chiar şi din cele mai simple lucruri o artă. Pentru susţinerea acestei afirmaţii nu se foloseşte de nimic altceva, decât de ceremonia ceaiului. Într-adevăr, un lucru atât de simplu devenit artă…[12]
Încă două virtuţi care susţin cu adevărat politeţea sunt sinceritatea (onestitatea) şi veridicitatea. Toate aceste lucruri au o mare importantă pentru ca mecanismul unei relaţii umane tradiţional japoneze să funcţioneze întocmai. Confucius acordă o importanţă colosală sincerităţii, facând-o responsabilă pe aceasta de începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Un fapt foarte interesant surprins în codul “Bushido” este scrierea în limba japoneză a semnului pentru această virtute: 誠 (makoto / adevăr) este constituit din două ideograme, şi anume cea pentru “cuvânt “(vorbire) 言 şi cea pentru “perfect” 成、astfel, adevărul devenind “cuvântul perfect”. [13]
A face parte dintr-un grup este cel mai important lucru în societatea japoneză. Un grup poate însemna o familie, un clan, un cartier, o intituţie, sau toate acestea împreună. Individul trebuie să se subordoneze grupului, să respecte întocmai toate valorile acelui grup şi să îmbrăţişeze aceeaşi ideologie ca toţi ceilalţi membrii ai grupului. Importanţa unui grup social este atât de mare încât există încă din vârful societăţii, până în străfundul acesteia, orice grup având o structură foarte clară.
Yakuza este un grup social ca oricare altul, făcând parte din cea mai joasă fâşie a societăţii. Codul membrilor nu se bazează pe nimic altceva decât pe valorile respectate în vremurile apuse de către nobilii samurai. Aceeaşi mentalitate tipic japoneză şi aceeaşi viziune asupra relaţiilor interumane interacţionează cu scopuri josnice şi cu mârşăvii. Un membru Yakuza, asemeni unui samurai, nu trebuie să dea greş în faţa stăpânului său sau să îl desconsidere, indiferent de situaţia în care se află. Valorile parcurse însă nu se limitează în a invada doar aceste două tipuri de grupuri, ci se resimt în gândirea întregii populaţii japoneze tadiţionale şi chiar moderne.
În ceea ce priveşte bine cunoscutul obicei al membrilor yakuza de a-şi tatua corpul, şi acesta este tot o reminiscenţă a “bakuto”. În general, membri Yakuza îşi tatuau câte un inel negru în jurul braţului, fiecare dintre aceste inele însemnând comiterea unei crime. În timp, aceste tatuaje au ajuns să fie un simbol al puterii. În ziua de astăzi, tatuajele sunt uzitate pentru a arăta afilierea la un anumit clan. În momentele în care se mai joacă “Oicho-kabu” între ei, membri Yakuza îşi mai dezbracă tricourile şi le coboară până la talie, descoperindu-şi astfel tatuajele care le acoperă uneori întreg corpul. Nu sunt dese astfel de ocazii în care membri Yakuza să-şi lase la vedere tatuajele, ei ieşind pe stradă în genere cu tricouri la baza gâtului şi cu mâneci lungi. În limba japoneză tatuajul se numeşte “irezumi” (入墨), acest cuvânt însemnând introducerea cernelii sub piele. Tatuajul a devenit legal din anul 1945, dar poartă pecetea criminalităţii.Yakuza, mafia japoneză, poate fi foarte uşor înţeleasă atunci când sunt înţelese şi originile sale feudale. Spre deosebire de concretizările aceluiaşi fenomen în alte ţări, în Japonia, Yakuza nu este o organizaţie secretă nici pe departe. Multe dintre grupări au birouri care poartă numele sau emblema proprie. Foarte interesant este faptul că a existat o familie Yakuza care obişnuia să scoată un ziar lunar în care se scria despre vieţile liderilor şi apăreau poezii scrise de către aceştia, semn că nici în vremurile moderne şi nici în straturile cu statut scăzut în societate, astfel de îndeletniciri nobile, atât de grăitoare pentru înţelegerea spiritului nipon, nu au fost uitate.Printre ocupaţiile de bază în grupările moderne se pot număra: administrarea centrelor de distracţie, a cartierelor roşii, şantajul, administrarea jocurilor de noroc (pacinko), a caselor de pariuri, camătă, fraudă, trafic de droguri şi multe atele. Însă unul dintre cele mai importante ajutoare primite de către Yakuza prin dezvoltarea economiei japoneze a fost chiar explozia industriei construcţiilor. Se pare că unul dintre cele mai mari proiecte din care Yakuza a avut de câştigat enorm este chiar construcţia aeroportului internaţional din Kansai. Un alt mod prin care mafia modernă reuşeşte să câştige foarte mult este ajutat de un sport bine văzut în Japonia de astăzi, şi anume golful. Pe competiţiile de golf se pariază foarte mult şi nu numai, grupările Yakuza deţinând chiar o mare parte dintre terenurile de golf. O altă îndeletnicire, de această dată “nobilă”, avută în vedere în scopul înstăririi este constituită de administrarea unor galerii şi de traficul cu obiecte de artă.În ceea ce priveşte relaţia mafiei cu organismele statului, se pot urmări concluzionările realizate de către Peter B. E. Hill [14] în volumul său, cea mai importantă fiind aceea că relaţia dintre mafie şi poliţie este una dinamică, asemeni multor situaţii prezente în majoritatea statelor lumii.
La începutul secolului XX, a fost adopată o legislaţie care urma a fi folosită în scopul eradicării grupărilor Yakuza, legislaţie care poartă denumirea de “Botaiho”. Conform acesteia, un grup poate fi denumit “Boryokudan” în condiţiile în care acesta îndeplineşte mai multe criterii. [15] Printre aceste criterii se află si acela de a reprezenta un grup constituit într-o manieră ierarhică.[16] În urma instalării acestui sistem legislativ au aparut diferite centre pentru eliminarea fenomenului “Boryokudan”. Aceste centre oferă consiliere pentru persoanele care au avut de suferit în urma contactului cu mafia, se angajează în diferite campanii pentru prezentarea acţiunilor mafiei şi a ceea ce înseamnă aceasta, în scopul prevenirii populaţiei, oferă ajutor celor ce vor să părăsească mafia şi să se îndrepte, şi lucrează în parteneriate cu alte ogranizaţii non-guvernamentale, anti-Yakuza. Foarte interesantă este constatarea lui Peter Hill [17]cu privire la inexistenţa unei legi care să prevadă modul de constituire al unei asftel de organizaţii, în aceste organizaţii ajungând să lucreze foşti ofiţeri de poliţie. Peter Hill trage astfel concluzia că, în mare parte, aceste centre au fost create în scopul conceperii unor posturi de tip “amakudari” pentru foştii ofiţeri de poliţie. “Amakudari” [18] înseamnă “descendent din cer (guvern)” şi reprezintă fenomenul prin care un fost membru al guvernului se alătură unei corporaţii foarte mari sau trece la conducerea uneia. Aceste corporaţii sunt însă în strânsă legătură cu diferite ministere. Acest fenomen nu este secret, populaţia având deplină cunoştinţă despre el.[19]
În perioada modernă, afirmă Peter Hill, Yakuza se bazează pe o economie foarte dinamică şi inovatoare, [20] având la bază sisteme tradiţionale, al căror mecanism funcţioneză negreşit, fiind păstrate cu sfinţenie de către toate departamentele societăţii nipone. Întreaga societate niponă este cladită pe un cod de valori ferm, transmiţând încă din îndepărtatul trecut reţeta unei verticalităţi indubitabile. Acest lucru se datorează probabil şi cultului pentru strămoşi, caracterizând foarte bine mentalitatea socială niponă. Astfel, putem regăsi cu certitudine şi astăzi aceleaşi sisteme de clădire a grupului tradiţional, chiar şi în organizaţiile Yakuza, care îşi au rădăcinile în trecutul dominat de înşişi samurai, protectorii celor mai nobile valori etice şi morale.
[1] Acest nume este dat după cel de-al doilea război mondial.
[2] Aripa militantă a domeniului politic japonez. Nu deţineau teritorii precum membrii yakuza, dar foloseau violenţa pentru câştiguri politice.
[3] Organizaţie secretă ultranaţionalistă, de extremă dreaptă, fondată în anul 1901 de către Uchida Ryohei.
[4] Ishino, Iwao, The Oyabun-Kobun: A Japanese Ritual Kinship Institution, American Anthropologist, December, 1953, Vol. 55(5): 695-707
[5] Reischauer, Edwin O., Jansen, Marius B., The Japan Today: Change and Continuity,Harvard University Press, 1988
[6][7] Acest concept delimitează foarte bine diferenţa dintre o persoană cu un grad de experienţă mai ridicat şi o persoana cu un grad mai scăzut. Această relaţie se bazează şi ea pe reciprocitate, seniorul fiind eminamente responsabil de devenirea juniorului, în vreme ce juniorul trebuie să se îngrijească de necesităţile seniorului.
[8]Hill, Peter B. E., The Japanese Mafia. Yakuza, Law, and the State, Oxford
University Press, 2003
[9] Nitobe, Inazo, Bushido, 1900, traducere de Suchi, Takuhei, Bushido-The Soul of Japan, Kodansha International Ltd.,
[10] Yamamoto Tsunemoto, Hagakure: Book of the Samurai
[11] Nitobe, Inazo, Bushido, 1900, traducere de Suchi, Takuhei, Bushido-The Soul of Japan, Kodansha International Ltd., Tokyo, 1998
[12] Ibidem
[13] Ibidem
[14] Hill, Peter B. E., The Japanese Mafia. Yakuza, Law, and the State, Oxford University Press, 2003
[15]Hill, Peter B. E., Heisei Yakuza: Burst Bubble and Botaiho, Sociology Working Papers, Paper number 2002-10; Departament of Sociology; University of Oxford
[16] Întocmai sistemul analizat, care are la bază conceptul “Oyabun-Kobun”, dovadă că încă se ţine seama de acest important criteriu, foarte răspândit în Japonia modernă.
[17] Hill, Peter B. E., The Japanese Mafia. Yakuza, Law, and the State, Oxford
University Press, 2003
[18] Editorial-Amakudari, The Asahi Shimbun, April 2(IHT/Asahi: April 3,2007), http://www.asahi.com[6] De obicei, aceste corporaţii fac parte de industria construcţiilor.
[19] În iulie 2002, primul ministru Koizumi a încercat să stopeze aceste fenomene, fiind de părere că este o mare sursă de corupţie în afaceri şi politică.
[20] Hill, Peter B. E., Heisei Yakuza: Burst Bubble and Botaiho, Sociology Working Papers, Paper number 2002-10; Departament of Sociology; University of Oxford
Home 
Tue Dec 23, 2014 4:05 am by Yumi
